Istorie

Pe hotarul din satul Gîrbova se găsesc numeroase urme de așezări străvechi care adeveresc că aceste plaiuri au fost locuite din toate timpurile, cu mult înainte de era noastră. Urmele ne duc în timpul comunei primitive, cu 5-7 mii de ani în urmă. În Muzeul Satului se găsesc 30 piese din piatră șlefuită care au fost găsite la jumătatea secolului trecut pe vale în sus, până la “Submăceși”. Se crede că în această depresiune ar fi existat cea mai veche așezare omenească de pe Valea Gîrbovei. Dispariția acestei așezări se presupune că este legată de primele năvăliri ale popoarelor migratoare, dar nu este exclusă ipoteza că acest sat a dispărut după venirea sașilor, în urma conflictului între băștinași și coloniștii sași din Gîrbova și Dabâca, care revendicau dreptul de proprietate asupra terenului zis Valea Dabărcii sau Pustia.
Din epoca bronzului, pe teritoriul comunei au fost găsite numeroase urme (instrumente, podoabe, ceramică), o parte din ele aflându-se la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
De pe timpul romanilor și dacilor se găsesc numeroase dovezi în mai multe părți ale hotarului, ca: “Pe șes”, “Pe valea Reciului”, “Chipisa”, in “Coasta de Mijloc”, in “Coasta de sus”, “Sub viile Cărpinișului”, la casa lui Onea lui Filip, în ” Gura purcelului” etc. Urmele multe descoperite până în prezent, inclusiv cetatea din vatra satului, ne arată că a existat pe această vale de pe timpuri ce se pierd în negura vremurilor o viață neintreruptă.
Cetatea din vatra satului este unul din nenumaratele castre, castele, turnuri, sau alte lucrări de fortificație care aparținea de Legiunea XIII Gemina cu garnizoana în Apulum (Alba Iulia-Balgrad).
Populația daco-romana iar apoi cea straromânească, asimilând fracțiuni de populații migratoare în frunte cu slavii, a primit o mare influență în vocabular, pășind pe arena lumii ca un nou popor, poporul român. Din conviețuirea cu slavii ne-au rămas ca organizare administrativă cnezatele și voievodatele, dar și numeroase urme arheologice ori toponimice.
Satul Gîrbova își trage numele din limba slavona veche, pe săsește comunei îi spune “Urwegen”, iar pe ungurește “Szasz-orbo”. Aceste denumiri se referă mai ales la aspectul locurilor, mai mult decât al oamenilor și se traduc aproximativ prin “ridicătură de pământ” sau “regiune deluroasă”.
După retragerea armatelor romane, până în perioada în care încep să apară aici popoarele de origine slavă, viața pe această vale nu a încetat în condițiile create de stăpânirea diferitelor popoare migratoare. Se afirma că cetatea din pădurea satului Gîrbova ar fi o cetate străveche a romanilor, care trebuiau să se apere împotriva destrămării obștilor lor străvechi și deposedării de pământ de către regalitatea arpadiană, pentru a le ceda nobilimii feudale. În această regiune nu se găsea populație maghiară, statul ungar nu-și consolidase stăpânirea totală pe aceste locuri, fapt ce l-a determinat să colonizeze mai tarziu un aliat-populația săsească.

Perioada dintre sec VI-XIII este mai puțin cunoscută, continuitatea elementului românesc în această regiune se confirmă prin actul dat de Magistratul (Primăria) orașului Sebeș unor români din Țara Românească ce s-au așezat pe “Culmea dealului Jina” în anul 1396, culme ce se găsește în apropiere de cetatea din pădure.
Prima mențiune documentară despre satul Gîrbova se face in anul 1096, când episcopul romano-catolic Laurențiu de Milcov făcea o invitație către grănicerii secui din Orbo să participe la sedința în Catedrala din Milcov, unde urmau să adopte măsuri pentru pregătirea unui război de apărare contra unor adversari ai creștinismului. E semnificativ ca grănicerilor din Gîrbova li s-a acordat o circumscripție teritorială atât de mare, încât au putut forma un scaun cu localitățile găsite acolo și locuite de romani, slavi si pecenegi, care cu timpul au fost asimilați.
Sașii au fost chemați de regele Ungariei Geza I (1141-1161) în calitate de oaspeți cu rol de a apăra granițele voievodatului de invazii din partea populațiilor asiatice. Cercetările recente au dus la concluzia că originea sașilor este de căutat în Flandra, Renania, Franconia, chiar Bavaria.
Organizarea politico-administrativă a comunei Gîrbova s-a definitivat în timp pe structuri asemănătoare cu cele ale comunităților germane, la care s-au adăugat elemente ale autohtonilor români. În fruntea satului se află judele. Administrația era condusă de notari alături de care se aflau patru jurați. Pentru pricinile mai mici, judele satului împreună cu “oamenii buni, cinstiți și chibzuiți bătrâni” judecau în mijlocul satului. Juzii satului, în materie de furt și crime, puteau pronunța pedeapsa maximă, fără drept de apel, chiar peste intervenția regelui. Pedeapsa maximă era spânzurătoarea. Spânzurătorile satului se găseau pe Dealul Furcilor, execuțiile erau publice. Cei mai săraci din satele scaunului erau aduși cu forța să asiste.
Esența rolului politic și economic al saxonilor pentru vreme de aproape cinci secole este redactat în Diploma Andreiana (1224), epoca în care Transilvania a înființat ca voievodat autonom, mai întâi sub suzeranitatea Ungariei, iar în 1541 sub aceea a Imperiului Otoman. Schimbări esențiale au intervenit abia spre sfârșitul sec al XVII-lea.
În anul 1210 se face cea dintâi mențiune documentară despre români în sudul Transilvaniei, iar alta mai documentară într-un document din 31 mai 1291. Documentul arăta că satul Gîrbova avea maeștri pricepuți, cu statut de oameni liberi și egali între ei, care se puteau angaja în lucrări de amploare, pe bază de contract.
Din punct de vedere al organizării religioase, dupa colonizare, sașii din Gîrbova și satele înconjurătoare, care erau catolici, aparțineau decanatului din Sebeș.
În anii 1333-1336, Gîrbova avea circa 50-52 gospodării. Din această perioadă datează biserica din Deal, ridicată ca cetate în stil romanic. Până spre mijlocul secolului, lipsesc documentele care să pomenească satul Gîrbova.
Dupa patru secole de la colonizare, sașii treceau în masă de partea lui Luther, numindu-și credința “evanghelica de confesiune augustana”. În Transilvania, toate bisericile reformate s-au unificat în 1545; Gîrbova aparținea acum de decanatul Unterwald.

Veacurile XVI și XVII au fost pentru satul Gîrbova deosebit de tulburi. În 1552, generalul austriac Ioan Castaldo, în calitate de comisar imperial pentru Transilvania și-a încartiruit trupele în Unterwald, prilej cu care s-au produs numeroase jafuri și distrugeri.
Prezența lui Mihai Viteazul în zona Gîrbovei s-a anunțat prin cereri adresate tuturor locuitorilor scaunului să plătească sau să trimită căruțe cu 6 cai și conducători credincioși și cinstiți care vor fi plătiți cu 3 florini pentru a se alătura armatei care va porni în Moldova. Înaintarea victorioasă a oștilor lui Mihai Viteazul în anul 1599 înspre Alba Iulia, după biruința de la Șelimbar, în care țărănimea română din Ardeal aștepta nădejdia într-un viitror mai bun a devenit o catastrofă: biserica din sat a fost arsă, o parte din populația săsească s-au refugiat pe la românii din localitate camuflându-se în haine românești.
Relațiile bune între români și sași se datorau mai mult faptului că populația românească fiind săracă, era aproape zilnic în curtea stăpânului sas și era ajutată de sași în toate privințele, căci aceștia aveau nevoie de brațe de muncă.
Se povestește că “prăpădul sașilor” a fost făcut de satele românești dinspre Poiana, Jina și Cărpiniș drept răzbunare pentru nedreptățile suferite în cursul veacurilor prin lărgirea hotarului. Populația săsească nu a opus rezistența în cetățile din sat ci s-au refugiat pe vale în sus în pădure. Afirmația susținută de autoritățile săsești ca dezastru a fost făcut de armata lui Mihai este greu de crezut; Mihai nu a fost în fruntea unei hoarde de năvălitori, el avea o armată bine organizată și disciplinată cu generali capabili-numai așa se explică în condițiile acelor timpuri victoriile reputate în acele timpuri. Probabil că sașii, la trecerea lui Mihai n-au acceptat rechizițiile impuse – cum se proceda la acea vreme – și ca represalii a fost trimis un detașament de soldați să dea o lecție satului drept exemplu pentru satele următoare.
În anul 1625 gârbovenii și-au rezidit cetatea distrusă și apoi au restaurat și biserica din centrul satului.
Între anii 1657 și 1661 satul Gîrbova a fost călcat, devastat de oastea turcească, iar în anul 1703, cetatea Gîrbova a fost asediată și cucerită în timpul răscoalei condusă de Francisc Rakoczy al II-lea contra stăpânirii austriece. După stingerea acestei răscoale și după ce turcii au fost înfrânți definitiv de austrieci, Ardealul a fost încorporat Imperiului Habsburgic.
Pentru ultima dată cetatea Gîrbova a fost asediată și cucerită în timpul răscoalei condusă de Francisc Rakoczy al II-lea în anul 1703, contra stăpânirii austriece.
Oamenii din pătura săracă săsească, cu românii iși ziceau “vecini”, iar celor înstăriți majoritatea românilor le ziceau “stăpâni”. Cuvantul “stăpâne s-a înrădăcinat atât de mult ca toate reformele social-economice și politice ale comunismului nu au șters din vocabularul comun acest apelativ. Sașii gârboveni bogați au știut totdeauna bine românește, deoarece gospodăriile lor erau tot timpul pline cu servitori și muncitori români.
Traiul în comun de-a lungul secolelor, a înfluențat mult asupra tipului de casă țărănească la români după tipul săsesc. Casele mai noi de la mijlocul secolului trecut atât la sași cât și la români, au părăsit linia tipului de casă țărănească săsească, imitând construcțiile de la periferia orașelor.
Sașii săraci și românii n-au dus niciodată acțiuni de forță împotriva păturii săsești bogate, din contra, sașii bogați se foloseau de cei săraci în oprimarea românilor. Naționalismul era mai puternic.
În timpul revoluției din anul 1848, după ce o a doua adunare de la Blaj a hotărât înarmarea națiunii române, românii din Gîrbova, sub comanda superioară a lui Ilie Măcelăriu, au îndeplinit misiunea strategică de a ține liberă comunicația Sibiu-Deva-Munții Apuseni, iar o parte din ei au luptat alături de armata imperială.
Desființarea raporturilor feudale care a urmat revoluției din 1848, a creat și în Gîrbova condițiile de a pătrunde relații economice de tip capitalist în agricultură. În 1880 apar primele pluguri de fier, în 1890 prima mașină de treierat pe abur și morile ce foloseau puterea aburului, în 1926 moara pe motorină iar în 1939 moara pe bază de curent electric. Criza economică din Transilvania din anii 1873-1878 care s-a prelungit în agricultură până în anul 1890, s-a sfârșit mai repede pentru gârboveni datorită importanței foarte mare dată culturii viței de vie. În 1888 a fost înființată Banca săsească Raiffaisen cu 28 membri care a ajuns să înregistreze în 1938, 134 membri săi.
În 1916, după intrarea Romaniei în Primul Război Mondial, bărbații români din Gîrbova au trebuit să plece pe fronturile Europei, înrolați în armata austro-ungara; mulți au murit pe frontul italian sau acela al Galiției. În acest timp, femeile lor au rămas să se descurce cu muncile câmpului. Au primit ajutor temporar de la prizonierii de război ruși care au fost internați la Miercurea și care au fost repartizați câte unul, gospodăriilor unde capii familiei erau plecați pe front. În noiembrie 1918, armata austro-ungara s-a dezintegrat pe toate fronturile și soldații au plecat spre casele lor, hotărâți cu arma în mână să schimbe nedreptățile sociale și naționale din locurile de origine. Întruniși în 14/27 noiembrie 1916 în școala românească din Gîrbova, reprezentanții națiunii române din localitate (peste 400 din totalul de 1200 suflete românești), au subscris la actul Marii Uniri care urmă să se voteze la Alba Iulia, întocmind la fața locului un “Protocol”, colectând semnături pe “Hotărârea noastră”.
Prima problemă ce se cerea rezolvată după actul Unirii a fost reforma agrară atât de așteptată de țărănimea săracă din Gîrbova. Până la apariția legii de reformă agrară și aplicarea ei, din inițiativa locală s-au distribuit loturi sub titlul de “arenda forțată”.
Prin reforma agrară din 1922 au fost împroprietăriți din pășunea comunei în total 147 de locuitori din Gîrbova, dar au fost și mulți nemulțumiți, astfel că au avut loc numeroase procese. În ansamblu s-a înfăptuit un act de justiție socială, chiar dacă limitat. În toată existența sașilor din Gîrbova, nu a existat o mai mare ruptură internă ca după primul război mondial.
Înviorarea economică din 1923-1929, a avut o influență evidentă și în Gîrbova, urmată de criza economică din anii 1929-1933.
Anul 1935 aduce în primărie primul notar român, Petru Cărpinișan, și începe o perioadă de emancipare pentru românii din Gîrbova.
Evenimentele din 30 august 1940 a fost difuzat fulgerător în tot satul, așternându-se cel mai dureros val de doliu care l-a simțit acest popor de la nașterea sa. Smulgerea unei mari părți a Transilvaniei din trupul Romanei a avut ca urmare și dezbinarea opiniei publice locale. Apropape în întregime populația germană a urmat acțiunea imperialismului german, doar o mică parte în special bătrânii considerau nenaturală această acțiune.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a adus mari perturbări în viața pașnică a satului. Cu mult înainte de declanșarea războiului, țărănimea a fost supusă la tot felul de privațiuni în vederea pregătirii tării pentru război. Și școala suferea. Învățământul se făcea doar cu o parte din cadrele didactice, ceilalți fiind concentrați apoi mobilizați.
A început să crească inflația monetară, fenomen care a ajuns la apogeu spre sfârșitul războiului și în special sub guvernele susținute de monarhie imediat după război. Jertfele umane în acest război au fost mai mari decât în precedentul, în total 62 morți din care 26 români si 36 sași.
După război, din sat și dintre cei care s-au întors din captivitate au plecat în Germania un numar de 77 tineri sași, care au înțeles că nu se vor putea acomoda cu regimul comunist din România.